nu ma pot opri. de cateva zile stau infipta bine in aceasta intrebare, aparent simpla si pentru incepatori: tu pe cine aduci in cubul tau?
m-am gandit prima oara daca as putea sa incap cu cineva acolo, dar fiind cubul meu poate fi cat de mare vreau, nu-i asa? asa ar fi trebuit sa fie si totusi eu vreau un cub mic care sa ma oblige sa stau cu genunchii adunati spre barbie, cu capul in jos, leganandu-ma precum un copil orfan.
asta e o imagine trista cu mine. despre care altii ar vorbi mult si-ar folosi cuvinte mari si grele.
pentru mine inseamna confort si fericire. cam atat.
cat despre materialul din care este facut cubul meu, catifeaua nearga era si-n mintea mea inainte de a citi celalat text.
acum cativa ani buni, dan imi povestea despre cubul asta, imi proiecta idei in cap pe care aveam sa le aud mult mai tarziu, mult mai bine. mi-am imaginat totul precum in textul respectiv. nu stiu de ce lucrurile astea se intampla.
mi-am pierdut increderea in ideea mea si-n acest blog.
asta s-a intamplat. asta se intampla in fiecare zi.
Romeo is Bleeding 